Când am început eu presa, în vremuri imemoriale, a fost printre primii cu care aveam contact profesional zilnic. Era șeful laboratorului foto, cum se numea atunci când pozele erau pe film și se developau pe hârtie. Un tip cu constituție atletică, politicos, elegant, discret, cultivat, cu povești în tolbă, aceeași zodie cu mine. Făcea și teren cot la cot cu „subalternii” care aveau să devină niște meseriași în fotografia de presă: Mihai Vasile, Robert Ghement.
Cu primul juca șah, în pauzele când nu li se cereau poze pentru ziar. Mai mutau o piesă, mai scoteau o poză…
Se enerva rar, avea genul de calm englezesc, imperturbabil. Nu te contrazicea aproape niciodată, nu prea intra în polemici, asculta foarte mult. Și te privea fix în crucea ochilor, aproape hipnotic, cu 2 ochi albaștri, sfredelitori. O figură misterioasă care se potrivea cu ceea ce avea să facă în viață.
Cu el am avut primele discuții serioase despre masonerie, pe care o știam doar din cărți. Era doxă pe subiect și vedeam că are o atracție deosebită pentru bătrânul liberal Dan Amedeo Lăzărescu, mare mason de gradul 33. Unul dintre puținele interviuri pe care le-a făcut, ca șef al fotoreporterilor, a fost chiar cu Amedeo Lăzărescu. Habar n-aveam că și el se iniția chiar atunci în ale confreriei iar intervievatul i-a fost mentor.
Înainte cu câteva luni să plec de la ziar, prin ianuarie 1995, colegul meu de la foto a primit inițierea în Loja România Unită, la recomandarea fratelui Amedeo Lăzărescu. Peste ani, când aveam să ne revedem, el déjà ajunsese Mare Maestru al Marii Loji Naționale Unite din România, respectiv Suveran Mare Comandor ales al Supremului Consiliu RSAAR (Ritul Scoțian Antic și Acceptat pentru România). În acea perioadă a ascensiunii sale, scandaluri și lupte fratricide grave au zguduit masoneria românească, care nu poate fi altceva decât o oglindă a oamenilor și societății în care trăim.
Dealtfel, la înmormântarea lui au venit ritualic și omagial numeroși frați din diverse loji și obediențe.
Au venit la înmormântarea lui Liviu Manecan 33º, plecat la 66 de ani.
Un fotojurnalist foarte bun, „cu ochi”, care ne-a lăsat o moștenire apreciabilă alb-negru, între care poze din zilele fierbinți de decembrie 89, când Liviu s-a aflat pe străzi cu aparatul, ca un adevărat profesionist în misiune.
Eu l-am cunoscut ca un om deosebit, inteligent, cu mult tact și „bărbat bine” pentru femei. Atât vreau să rețin la dispariția lui lumească…
Liviu se gândea mereu la lumea de dincolo, mai ales după ce ne-a murit colegul Mihai Vasile, cu care se va întâlni acum.
În poza de grup Liviu e primul din stânga, la costum și cu barbă (nu vă spun care sunt eu și ce făceam în poză). Poza e din 7 mai 1996, la aniversarea Jurnalului Național, unde am fost colegi.
Alte opinii despre Liviu, de la cei care l-au cunoscut, precum și o poză recentă cu el, aici:
Dumnezeu să te ierte și să te odihnească, dragă Liviu!
